Cineva îmi spunea că pentru a descoperi echilibrul trebuie să ajungi să descoperi dezechilibrul. Cumva nevoia acută de a descoperi un răspuns la întrebarea ‘ce mă fac? ce să fac? așa nu se mai poate!’ este momentul în care ești dispus să deschizi urechile la ce spun alții, la sfaturile prietenilor care îți atrag atenția că drumul pe care ești nu duce într-o direcție bună, că cearcănele de sub ochi, analizele de sânge și cântarul chiar sunt semnale de alarmă.
Bun…scriu toate aceste rânduri pentru că am trecut prin asta și trec prin asta și sigur voi trece și pe viitor. Caut și experimentez echilibrul zi de zi. Da este o chestiune care este despre zi de zi!
Poate vei spune că exagerez sau vei da înapoi, dar dacă stai să te gândești apar constant lucruri în viața noastră care schimbă ce era până atunci.
La mine a început cu o relație, apoi cu un copil, apoi al doilea copil, apoi cu un anumit timp de job, apoi cu o nouă experiență sportivă, apoi cu un pisoi, apoi cu un cățel, apoi cu… Viața este plină de momente care aduc și produc schimbări și necesită adaptare.
Până în 2011 nu aveam o linie clară, iar viața arăta monoton, acum în timp ce privesc în urmă. Trezit la ora 7, duș, cafea, metrou, birou, acasă, o plimbare sau o ieșire cu prietenii și concediile de peste an pentru relaxare.
Își sună cunoscut? Te identifici, măcar cu o parte din ce citești?
Întâmplarea a făcut ca în acel an să fiu scos la o tură de alergare pe malul lacului Herăstrău. Am descoperit că senzația ‘de după’, din orele care au urmat a fost benefică pentru felul în care am funcționat – minte, spirit, decizii, fizic. Intrigat am zis că trebuie să repet experiența să văd dacă e o întâmplare, o conjunctură sau chiar e adevărat.
Poate că alergarea era ce aveam nevoie, poate că în cazul altora este bicicleta, pictura, gătitul, escalada…cert este că singur sau cu ajutorul cuiva e bine să găsești acel ceva!
Am repetat alergarea cu același om, apoi singur și apoi am descoperit că felul acesta de a regla ziua sau săptămâna este ce îmi trebuia pentru a mă lupta cu cearcănele, somnul rău, gândurile dezorganizate și starea generală nu tocmai bună.
Curând am descoperit comunitatea de alergători, concursurile și încercările și am trecut într-o nouă etapă.
Alergarea nu mai era doar modul în care mă reglam, era modul în care evoluam.
Dacă vreți o concluzie până în acest moment al lecturii, aceasta ar fi simplă – sportul mi-a adus echilibrul pe care nu îl găseam altcumva.
După episodul 2011, descoperirea alergării și primul maraton, viața personală a venit către mine cu o nouă încercare. Era o nouă etapă, o nouă încercare, un nou element care era introdus în ecuația care funcționa. Spun asta pentru că în octombrie intra în viața mea Tea!
Pentru cine e părinte asta înseamnă un altfel de stres, lipsă de somn, mai multă muncă pentru același timp de beneficii materiale și confort, energia direcționată către copil și noul tip de relație și mai puțin ‘me time’.
Tot ce nu eram EU era MULT, adică TOT ce eram EU trebuia să aștepte!
Evident că a fost nevoie de o nouă (re)așezare care a venit în 2014 o dată cu apariția bicicletei. Veți spune că a durat mult și nu vă contrazic, dar sportul a fost înlocuit cu povestirea experiențelor de tată pe blogul care la vremea aceea se numea tatăîncepător. Și acum după doi copii și o mulțime de experiențe tot începător sunt, dar echilibrul – atunci – a putut să fie și de altă natură.
Să vă spun că în 2015 a venit Radu? Apoi pandemia? Părea că de fiecare dată când îmi găseam drumul ceva major se întâmplă. Ce era diferit? Felul în care am învățat să mă adaptez, prietenii câștigați pe ‘drum’, maturitatea mea, acumularea experiențelor și transformarea lor în lecții …kilometrii alergați și pedalați. Am experimentat munca într-un mediu foarte liber, dar și într-unul mai puțin liber.
Am descoperit ce e bine sau mai puțin bine la o corporație, am învățat!
A învăța este principalul lucru/verb care m-a ajutat să caut/găsesc echilibrul, sau cum spun alții să înțeleg ce e acela wellbeing.
O să scriu altcândva despre prieteni, limite, corporații, dezamăgiri și praguri majore în viața, prefer în încheiere, de acum, să vă spun că am descoperit apa – kayack-ul – și distanțele lungi, foarte lungi și introspecția – de ce suntem așa cum suntem și cum putem să găsim căi de comunicare.
Până data viitoare vă doresc să (încercați) fiți deschiși către nou.
PS: dacă doriți să (mai) vedeți ce au scris și alții căutați acest link (https://hbr.org/2021/01/work-life-balance-is-a-cycle-not-an-achievement)
